Ma tot intreb… Azi ce sa scriu? Imi doresc sa scriu altfel, altceva. Sa fie altcineva in vorbele mele. Ma uit pe geam la un musuroi de oameni, se invart se agita n au stare nu stau deloc. Nu ii inteleg de ce nu zambesc de ce sunt rai de ce gandesc la singular.
Ma deprima. Nu mai stiu nici eu ce ma deprima. Ce nu ma deprima? Ma lupt cu sufletul meu. El vrea happiness, mintea mea se scufunda si mai tare in tacere, tristete. Nu imi mai e dor de nimic.
Cand ma aseaz in pat, pare atat de gol in mine, incat plang. Macar lacrimile sa umple acolo unde nu se pot aseza sentimente.
Ma intreb…tu ce simti?
Oare…am irosit timpul asta, atat de pretios in ochii mei, tocmai pentru ca este mai puternic decat noi si nu il putem sub nici o forma manipula. Mi este frica de trecerea lui. Am spaime de om batran. Ca se vor duce toti ai mei, cei care imi sunt dragi, ca ma voi trezi singura a nimanui.
Am prea multe ganduri care nu ma pot vindeca. Am o nevroza, nu, mai multe, zeci de nevroze zac in mine, ascunse prin cine stie care sertar al mintii. Imi filtreaza toate simtirile si mi le infesteaza. Nu mai stiu unde se intampla adevarul si unde sunt plasmuirile mintii mele.
Ma pun pe mine in mijlocul lumii, al universului. Mi se pare oarecum firesc ca in lumea de jos lucrurile sa se intample
in jurul meu.
Nu ma vad un Dumnezeu sau un supra-om. Asta ar fi o blasfemie. Nu sunt ca toti oamenii, dar nici oamenii nu pot fi toti la fel. Eu am venit cu o bucata de Soare ascunsa in ochi, am adus lumina iar celelalte elemente nu fac decat sa urmeze calea straveche. Sunt Soarele acestei lumi.
Atunci cand se intampla lucruri, nu ma intreb de ce. Ma intreb cu ce am gresit Eu. Dar daca lumea se imbraca in rau, si totul devine negru, nu poate fi vina mea. Caci ochii mei sunt larg deschisi, ca intotdeauna.
De ce sunt oamenii rai? De ce sunt egoisti si se gandesc doar la lucrurile lor, uitand se suflet, de ceea ce au primit din Dumnezeu?
Ma joc de o saptamana cu o intrebare. O ridic, o cobor, o invart, o desfac si apoi o fac la loc. E foarte greu sa i prind misterul, si nu o pot descifra. De ce mint oamenii?
Sinceritatea e o responsabilitate care reclama mult caracter. Ca sa fii sincer trebuie sa faci pace cu tine, sa iti accepti greselile si nebuniile si mai apoi…sa le imparti cu ceilalti. O data incercat, neadevarul este o cutie a Pandorrei ireversibila. E un viciu de care nu te mai lasi. Niciodata. Minciuna e doar o scapare de scurta durata, care are darul de a se intoarce impotriva ta atunci cand nici nu o mai banuiesti. Minciuna in sine actioneaza ca morala a povestii.
Si cat de simplu este sa spui nu am chef in locul unei invetii stupide, insiruire de ‘trebuie’ si ‘nuamcum’. Mi se pare penibil. Si da, pentru mine e frustrant. Pentru ca vad in ochii interlocutorului ca minte. Si imi dau seama de tot mai multe ori ca o face benevol, din obisnuinta, fara nici o jena.
Minciunile cresc, se transforma, se repeta intr-un sir metamorfic. La final nu mai tsii nici tu exact ce ai sustinut, si ceilalti sunt deja raniti de creatia ta.
Sau poate ca ma hazardez sa generalizez. Poate oamenii nu mint. Poate ca doar acei oameni pe care i am cunoscut eu de a lungul timpului mint.
Poate ca oamenii pastreaza un secret. Poate doar ele pe care le stiu eu vorbesc mai mult despre ceea ce nu se cade spus. In fond, indiferent de situatie, daca nu ii poti fi fidela celui caruia ii spui iubit, cu siguranta ca nu ai putea avea prieteni. Loialitatea este un lucru universal. Ea nu tine de persoana, ci de caracter.
Ce sa mai zic?
Ma simt mai bine. Pentru acele lucruri pe care nu le voi spune pentru ca nu sunt aici ca sa ii critic si sa ii indrept pe altii daca nu este in vointa lor aceasta schimbare.
Cu timpul, devii cat de cat imun si la prefacatorii.
Si asta este tot.
Ceea ce nu stii tu, cel care nu apari in aceasta poveste, este ca te iubesc.
